Povestea impresionanta a acestei femei. Este pe moarte, insa vrea sa traiasca: "Ma agat de tot ce mai am"

Tiffany Pruitt este o femeie care sufera de fibroza cistica iar medicii nu i-au mai dat mult de trait. Aceasta este povestea ei din fiecare zi.

"Mor sa traiesc. In fiecare dimineata ma trezesc, imi indepartez tubul de hhrana, inghit un pumn de pastile, incerc sa descurc tubul care imi ofera oxigen pentru ca s-a incurcat in timpul noptii, apoi imi inlocuiesc masca cu care am dormit cu o canula de oxigen. Atunci cand picioarele ating podeaua si incep sa ma misc, imi amintesc rapid de ce trebuie sa iau un pumn de pastile. De ce trebuie sa stau cu un tub de hranit. Si de ce tubul de oxigen este o parte a look-ului meu de zi de zi.

Mor.

Si mor sa traiesc.

Pe masura ce plamanii imi striga ca vor mai mult oxigen cand ma misc, imi cresc si eu cantitatea de oxigen. Un val de anxietate apare. Am nevoie de mai mult aer. Ce se va intampla cand nu voi mai avea aer pe care sa ma bazez? Acest gand ma urmareste. Este gandul care ma tine treaza noptile. Nu este cosmarul din care ma trezesc. Este realitatea. Si stiti care e cea mai proasta parte? Nu sunt operatiile, sutele de pastile, internarile in spital sau respiratia neregulata. Le-as face pentru restul vietii mele daca m-ar tine in viata. Cel mai rau este ca nu am controlul. Lupta corpului tau care cedeaza si de care te agati cu tot ce ai. Este lupta cu gandul ca, daca ar fi fost dupa mine, as fi trait. Insa nu depinde de mine. Am petrecut zeci de nopti gandindu-ma care este planul. Este un chin sa ma gandesc daca se va termina asa cum mi-am dorit.

Asta e cea mai grea parte a vietii. Nu discrimineaza si nu numara de cate ori te-a pus la pamant. Viata este doar viata. NU are sens intotdeauna, insa trebuie sa profiti de la maximum pentru ca nu sunt garantii si nu primesti a doua sansa.

Traiesc cu mai putin de 15% din capacitatea plamanilor. Plamanii mei depind de oxigen pentru a functiona. Pentru moment este ok, insa stiu ca asta nu va functiona pentru totdeauna si imi este foarte greu sa accep. Doar trebuie sa am incredere si sa ma gandesc ca totul se intampla cu un motiv. 

Insa sper sa primesc niste plamani noi pentru a putea trai in continuare. Mai sunt atatea lucruri pe care le vreau si de care am nevoie. Spiritul meu este la fel de puternic si poate asta ma face sa merg mai departe. Vointa mea de a lupta nu a fost afectata. Nu sunt infranta inca. Vreau sa traiesc mai mult ca oricand, insa nu este usor. Nu este doar o batalie, este un razboi. Iar timpul imi este cel mai mare dusman.

Ma chinui. Plang noaptea pentru ca nu pot sa respir. Mi-e rau ore intregi, simt ca lupt batalii in fiecare zii. Dusurile si momentele in care sunt treaza sun victorii. Doar mersul la baie ma face sa obosesc cat pentru o zi intreaga. Doar respiratul arde sute de calorii. Si nici nu va voi spune despre noptile in care am dezvoltat anxietatea. Insa cand lumina se stinge, simt ca ma scufund in intunericul luptei cu o boala de plamani terminala. Insa ma trezesc in fiecare zi si o iau de la capat. Iar planul este sa continui sa fac asta. Pentru ca mor, insa mor sa si traiesc. Multumesc tututor celor care m-au insotit in lupta asta. Nu as fi putut sa o fac fara voi.

Am invins candva. Si chiar daca acesta este cel mai greu razboi, putem face asta din nou. Va rog, ramaneti alaturi de mine. Va rog sa povestiti lumii despre donarea de organe si fibroza cistica", scrie femeia.

loading...
Share Google+ Pinterest